Pentru viaţa peştilor, o importanţă deosebită o are apa, cu toate caracteristicile şi însuşirile ei: mecanice, fizice, organoleptice, chimice, biologice, bacteriologice şi radioactive. Mişcarea apei, viteza de curgere, curenţii sunt factori fizico-chimici ce influenţează direct şi indirect viaţa peştilor, determinând în timp adaptări morfo-funcţionale.

Viteza de curgere a apei este importantă în funcţie de specia de peşti care se dezvoltă în apa respectivă. Astfel, pentru ciprinide sunt corespunzătoare apele cu viteze de curgere de 5-30 cm/s; pentru mreană şi clean 30-50 cm/s, iar pentru salmonide 50-100 cm/s. Viteza minimă de reacţie a peştilor pare a fi de 2-10 cm/s. Organul de percepere este reprezentat de linia laterală. Efectele vitezei de curgere a apei asupra peştilor se împart în directe şi indirecte. Cele directe se referă la: deplasarea, transportul peştilor; transportul icrelor şi larvelor la distanţe mari, iar cele indirecte, puternic resimţite de peşti, se referă la: modificarea regimului hidrologic, modificarea temperaturii apei, modificarea oxigenului dizolvat, modificarea salinităţii, producţia de fito şi zooplancton, calitatea mâlului şi fundului heleşteelor.

Curenţii verticali au rol în amestecarea apelor, oxigenare, uniformizarea temperaturii şi salinităţii.

Densitatea şi vâscozitatea apelor din lacuri variază cu temperatura. Astfel, densitatea cea mai mare a apei se înregistrează la temperaturi de peste 4°C şi scade la temperaturi mai mari sau mai mici de 4°C. În straturile superficiale, densitatea apei este mai scăzută, aceasta crescând către fundul apei. Vâscozitatea apei scade direct proporţional cu creşterea temperaturii, cantitatea de suspensii organice şi anorganice. Densitatea şi vâscozitatea apei au mare influenţă asupra fenomenului de plutire liberă a organismelor acvatice. Cu cât temperatura apei este mai mică, cu atât densitatea şi vâscozitatea apei sunt mai ridicate, permiţând o plutire mai bună a organismelor acvatice. În apă, rezistenţa de înaintare este de aproximativ 100 de ori mai mare decât în aer.

Presiunea apei este puternic resimţită de către peşti, chiar la modificarea presiunii atmosferice.

Transparenţa apei depinde de cantitatea de suspensii, de natura fundului apei şi de adâncimea acesteia. Pentru crap, apa este adecvată atunci când transparenţa este de 25-40 cm, iar pentru păstrăv de 60-65 cm. Apa tulbure are asupra peştilor efecte directe  (împiedică respiraţia, blochează branhiile, produce moartea peştilor prin asfixie) şi indirecte prin modificările pe care le produce asupra apei: diminuarea luminozităţii, reducerea fotosintezei, creşterea temperaturii prin intensificarea absorbţiei calorice, reţinerea în apă a unei cantităţi mai mici de oxigen, diminuarea productivităţii ecosistemelor. Peştii s-au adaptat la apa tulbure, în sensul că prezintă ochii mici, iar pielea lor secretă un mucus care precipită rapid suspensiile, limpezind apa.

Temperatura apei Încălzirea apei este făcută în general de razele solare. Radiaţiile calorice generate de soare sunt absorbite de straturile superioare ale apei, la care se adaugă căldura iradiată de atmosferă şi de maluri. Încălzirea apei este direct proporţională cu suprafaţa. În lacurile adânci se constată o stratificare termică a apei. Temperatura apei este în relaţie cu adâncimea apei, zona de amplasare a exploataţiei şi cu anotimpul. Astfel, vara, temperatura apei la suprafaţa apelor din regiunea de şes variază între 20-25 °C, iar la cele montane între 14-16 °C. Temperatura descreşte cu adâncimea, ajungând în zona de fund până la 4°C. Scăderea temperaturii apei pe verticală se realizează în mod treptat şi uniform până la o anumită adâncime, unde are loc o scădere bruscă. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Stratul de apă de deasupra metalimnionului se numeşte epilimnion, iar cel de sub hipolimnion. Epilimnionul este bine luminat, oxigenat, încălzit şi bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Acest strat reprezintă pătura trofogenă, unde se formează materia organică de către plante macro şi microscopice. Hipolimnionul este obscur, rece, slab oxigenat, bogat în gaze: CO₂, SO₂, CH₄, gaze care rezultă din procesul de descompunere sau de fermentaţie al materiilor organice. Odată cu răcirea aerului, apa se răceşte la suprafaţă, devine mai grea şi coboară mai jos, locul ei fiind luat de apă mai caldă şi mai uşoară, care urcă la suprafaţă. Curentul vertical se accentuează şi se menţine până când toată apa bazinului ajunge la temperatura de 4°C. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea oxigenului solvit. Iarna, apa se răceşte la suprafaţă în continuare până la 0°C, când este favorizată formarea cristalelor de gheaţă. Sub podul de gheaţă format, temperatura creşte spre fund, ajungând la + 4°C, aceasta reprezentând stratificarea termică inversă de iarnă. Primăvara creşte temperatura aerului, ceea ce duce la topirea gheţii. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească, devin mai dense şi coboară până unde găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică, stricând stratificarea termică a apei din timpul iernii. Procesul continuă până când apa capătă aceeaşi temperatură de + 4°C pe toată grosimea ei. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi uniformizările de temperatură din toamnă şi primăvară sunt de foarte mare importanţă pentru biocenoze. Temperatura apei influenţează densitatea ei, stratificarea, curenţii, mişcarea apei, oxigenul dizolvat, intensitatea proceselor biochimice şi biologice ale apei, metabolismul şi vitalitatea peştilor, epoca reproducţiei, nutriţia, consumul de furaje, patologia peştilor. Temperatura apei are influenţă atât asupra creşterii peştilor, cât şi asupra stării lor de sănătate. Sistemul imunitar la majoritatea speciilor de peşti funcţionează optim la temperatura apei în jur de 15°C. Sub zona de confort termic, apar modificări ale indicatorilor fiziologici ai peştilor: se reduc metabolismul bazal, consumul de oxigen, ritmul respirator, absorbţia branhială şi de penetrare a toxinelor, cinetica reacţiilor de aspirare, motricitatea gastrointestinală; iar la temperaturi peste zona de confort, toţi aceşti indicatori menţionaţi se măresc. Oscilaţiile bruşte de temperatură sunt periculoase pentru peşti, mai ales scăderea bruscă a temperaturii (variaţii mai mari de 7°C), care poate produce şocul termic, caracterizat prin: paralizia muşchilor branhiali şi cardiaci, stres, cu consecinţe energetice şi imunologice. În cazul oscilaţiilor termice treptate şi mai mici, peştii au capacitatea să-şi modifice echipamentul enzimatic şi să producă izoenzime care să activeze în concordanţă cu temperatura mediului ambiant. Impactul termic direct letal conduce la coma şi moartea peştilor, precedate de: anorexie, excitaţie, accelerarea respiraţiei, defecări frecvente, pierderea echilibrului, hipodinamie, congestia sau paliditatea branhiilor şi culoarea mată a corpului. Oscilaţiile bruşte de temperatură apar frecvent în timpul transportului materialului piscicol, la transferul peştilor dintr-o categorie de bazine în alta, în cazul defecţiunii sistemului de alimentare – evacuare şi în cazul scăderii bruşte a nivelului apei. Temperaturile prea coborâte ale apei pot genera la peşti necroze şi hiperplazie epidermică. Temperatura prea ridicată a apei poate duce la anorexie, asfixie, încetinirea creşterii la peşti, diminuarea fecundităţii gameţilor şi unele anomalii ale embrionilor sau chiar moartea acestora. Indirect, temperatura apei influenţează sănătatea peştilor prin: modificarea parametrilor calitativi ai apei în care trăiesc peştii, respectiv conţinutul în oxigen solvit, amoniacul disociat, toxine, stimularea dezvoltării de alge şi bacterii cu rol în mineralizarea substanţelor organice în descompunere, favorizarea multiplicării unor bioagresori. Lumina prezintă o influenţă directă în orientarea, comunicarea şi deplasarea peştilor şi una indirectă, respectiv: excită metabolismul bazal, induce bioritmul nictemeral, întunericul determină hipovitaminoza A, influenţează maturarea elementelor sexuale, influenţează procesele fizico-chimice şi biologice din apă, influenţează dezvoltarea microbiocenozei (suport de hrană), influenţează înflorirea apei, biodegradarea substratului organic şi dezvoltarea plantelor acvatice care intervin în fotosinteză şi oxigenarea apei. La adâncimea apei de 8-9 m, se pierde un procent de 90% lumină. Peştii văd clar la 1-5 m distanţă, însă nu disting culorile. Lumina schimbă culoarea peştilor, distingându-se coloritul pelagic, coloritul pajiştilor submerse, coloritul bentonic şi cel nupţial.

Sunetul şi vibraţiile Peştii percep sunetele şi emit şi ei sunete ca mijloace de comunicare intra şi interspecifice. Organele specializate în acest sens sunt vezica, musculatura specială, linia laterală şi labirintul membranos. Peştii percep vibraţiile mecanice, infrasonore, sonore şi ultrasonore (curenţii de apă, exploziile în apă).

Radioactivitatea apei Radioactivitatea apei este dată de razele α, β, γ şi X. Peştii preiau radioactivitatea apei direct din apă şi indirect prin biomasa consumată. Radioactivitatea se cumulează pe lanţuri trofice. În ceea ce priveşte sensibilitatea faţă de radioactivitate, cele mai sensibile sunt icrele, urmate de puiet, adulţii fiind cei mai rezistenţi. Elementele radioactive din apă se concentrează în schelet, opercule, branhii, viscere şi muşchi şi au efect la nivel molecular, celular, tisular. Crapul adult iradiat prezintă gonadele distrofice şi ovulele necrozate. La caras se înregistrează scăderea numărului de trombocite şi prelungirea timpului de coagulare.

Însuşirile organoleptice ale apei şi importanţa lor în piscicultură

A) Mirosul apei este dat de pătrunderea pe cale naturală sau artificială în ea a unor substanţe: fenoli, produse petroliere, detergenţi, dejecţii, purin, substanţe organice care în descompunere degajă amoniac, H₂S, indoli, mercaptani, metan, acizi graşi volatili, imprimându-i mirosuri specifice. Mirosul intens al apei imprimă la rândul lui peştilor miros specific, făcându-l neconsumabil sau scăzându-i valoarea de întrebuinţare. În bălţile cu mâl gros, peştele prezintă miros caracteristic de mâl.

B) Gustul apei este dat de totalitatea sărurilor dizolvate şi de prezenţa unor compuşi accidentali.

Însuşirile chimice ale apei şi importanţa lor în piscicultură

Însuşirile chimice (chimismul apei) pot acţiona direct asupra peştilor prin tulburări şi stări patologice la peşti, dar şi indirect prin influenţa pe care o au asupra bioagresorilor sau crearea disconfortului care este generator de stres. Din caracteristicile chimice ale apei menţionăm: reacţia apei (pH-ul), salinitatea, fierul, clorul activ, nitraţii, nitriţii, amoniul, oxigenul dizolvat.

pH-ul apei Reacţia apei condiţionează procesele fizico-chimice şi biologice ale apei, influenţează pragul de toxicitate a unor compuşi – de exemplu NH₃ este foarte nociv la pH>8. Caracterul acid sau bazic al apei (pH-ul) acţionează în ambele situaţii printr-un efect direct, de iritare a peştelui, care antrenează o hipersecreţie de mucus, hemoragii, leziuni cutanate şi branhiale şi chiar moartea acestora. PH-ul acid sau alcalin de lungă durată al apei produce frecvent afecţiuni la nivelul branhiilor şi tegumentelor, precum şi o stare de stres a peştilor. Indirect, pH-ul apei influenţează gradul de toxicitate al acesteia. Astfel, o valoare scăzută de pH (acid) duce la creşterea toxicităţii metalelor şi nitriţilor din apă, în timp ce un pH alcalin creşte toxicitatea amoniacului. Valorile de pH cuprinse între 7-8,3 sunt favorabile vieţii peştilor. Cele cuprinse între 6-7 şi 8,3-9 influenţează toxicitatea nitriţilor şi amoniacului. Nivelurile pH-ului peste 9,2 şi sub 4,8 pot provoca moartea păstrăvilor, iar valorile peste 10,8 şi sub 5,0 sunt fatale crapilor. Păstrăvii sunt mai vulnerabili la pH ridicat şi mai rezistenţi la pH scăzut. Îmbolnăviri ale peştilor crescuţi în apă cu pH acid apar în apele cu alcalinitate slabă (sub 25 mg CO₂). Fotosinteza poate provoca variaţii zilnice ale pH-ului de o unitate, cu consecinţe patologice notabile, mai ales în salmonicultură. Aportul de îngrăşămintele azotate în bazinele piscicole prezintă o altă cauză a creşterii valorii pH-ului, respectiv a toxicităţii amoniacului din apă. Pentru a se putea proteja de efectul nociv al unui pH scăzut sau prea mare al apei, corpul peştelui produce o secreţie abundentă de mucus pe tegument şi pe partea inferioară a branhiilor. Valorile extreme de pH produce iritarea ţesuturilor, în special la nivelul branhiilor, pe branhii şi pe partea ventrală a corpului peştilor apar hemoragii; post-mortem, pe tegumentul şi branhiile peştilor există o cantitate mare de mucus în amestec cu sânge. Dintre stările patologice provocate peştilor prin acţiunea directă a pH-ului apei, mai frecventă este inflamaţia branhiilor. Apele cu pH între 7 şi 8 sunt cele igienice şi dorite în piscicultură. Sursele de apă cu un pH acid (<7) sunt cele bogate în acid carbonic , acizi humici, ferosilicaţi, fenoli, cu un conţinut bogat în substanţe organice, iar cele cu un pH alcalin au un conţinut ridicat de Ca, Mg, Na, Mn sub formă de sulfaţi, carbonaţi, nitraţi, fosfaţi. În ceea ce priveşte calitatea apei din punct de vedere al pH-ului pentru piscicultură cerinţele sunt următoarele:

• Apa este bună pentru piscicultură are pH-ul cuprins între 6,5 şi 8,0;
• Apa este periculoasă atunci când pH-ul este 5,1-6 sau 8,0-9,0;
• Apa este improprie pentru piscicultură dacă are pH 4-5,1 sau 9,0-10,0.

La un pH scăzut al apei şi un conţinut redus de oxigen, o concentraţie mai mare de fier din apă poate duce la intoxicarea peştilor cu compuşi solubili de fier. Compuşii de fier bivalent trec în compuşi insolubile de fier trivalent, care acoperă filamentele branhiale şi împiedică respiraţia. La o temperatură mică a apei şi o concentraţie mai mare de fier, bacteriile care depozitează fier se înmulţesc excesiv pe branhii şi vor contribui la oxidarea compuşilor bivalenţi de fier, reducând suprafaţa branhială, distrugând epiteliul respirator şi asfixiind peştele sau omorând icrele prin lipsa de oxigen. Temperatura apei poate influenţa acţiunea toxică a clorului din conţinutul ei. Astfel, la o temperatură a apei de 3-7 °C şi o concentraţie de 3,5 mg/l clor activ, are o acţiune subletală asupra peştilor, mai ales a crapului. Dacă crapul este expus la 3,5 mg/l clor activ la o temperatură de 15-20 °C, moare în 1-2 ore. O expunere de lungă durată la o concentraţie de clor activ de 0,04-0,2 mg/l poate să ducă la: dereglări nervoase, agitaţie, sărituri la suprafaţa apei, crampe, decubit lateral, mişcări spasmodice ale gurii, mişcări dezordonate ale înotătoarelor, respiraţie grea, sufocări şi moarte. Tegumentul şi branhiile sunt acoperite cu un strat gros de mucus, apare congestia branhiilor sau chiar hemoragii la acest nivel. Suprafaţa corpului peştelui este palidă, marginile branhiilor franjurate, înotătoarele sunt acoperite cu un strat alb-cenuşii.

Substanţele azotate din apă cu influenţe negative asupra peştilor sunt: amoniacul, nitriţii (NO₂^-) şi uneori nitraţii (NO₃^-). Aceste substanţe rezultă în apă din descompunerea materiei organice moarte, din reducerea nitraţilor şi nitriţilor, din diverse surse de poluare cum ar fi: folosirea îngrăşămintelor minerale sau organice, sau pot fi produşi de metabolism (ex. amoniacul). Amoniacul (NH3) în apă sau lichide biologice ale peştelui este prezent sub formă moleculară, nedisociat (NH3) sau disociat, sub formă de ion de amoniu (NH₄⁺), împreună formând amoniul total. Sărurile de amoniu disociază în apă după reacţia: NH₄⁺ + OH ^- ↔ NH₃ + H₂0   Raportul dintre cele două forme de amoniac depinde de pH-ul şi temperatura apei. Cu cât temperatura şi pH-ul sunt mai ridicate, cu atât ionul de amoniu se transformă în amoniac. Odată cu creşterea valorii pH-ului, creşte şi cantitatea de amoniac liber şi invers, la scăderea pH-ului creşte cantitatea de ioni de amoniac. Toxicitatea ionilor de amoniu depinde de prezenţa în apă a moleculelor de amoniac, iar disocierea lor este în funcţie de pH. Astfel, toxicitatea creşte proporţional cu ridicarea pH-ului apei. Toxicitatea mai depinde şi de cantitatea de CO₂ liber din apă, şi acesta putând influenţa pH-ul. Creşterea cantităţii de CO₂ liber din apă duce la scăderea toxicităţii amoniacului.

*

*                                 *

În scopul stabilirii nivelului de asigurare a bunăstării peştilor pe timpul tăierii acestora s-au urmărit indicatorii de bunăstare obiectivi aplicabili in unităţile de tăiere din ţara noastră. Ca parametri de control, se remarcă mişcările operculare şi persistenţa reflexului oculomotor la modificarea poziţiei corpului peştilor (acestea relevând indivizii rămaşi conştienţi după asomare). Cum însă procedurile de asomare prezintă o mare variabilitate (de la asomarea prin procedee mecanice şi electrice până la folosirea temperaturilor scăzute sau chiar cazuri în care nu se execută) şi ca atare nivelul de sensibilitate a peştilor tăiaţi este la fel de variabil, s-a preferat stabilirea nivelului de bunăstare pe baza altor parametri. Astfel, a fost urmărită incidenţa stărilor patologice pe baza examenului necropsic (leziunile hepato-pancreatice observate demonstrând stresul cronic al indivizilor respectivi şi implicit bunăstare precară), precum şi nivelul reziduurilor (metale grele, pesticide etc.) şi radioactivităţii în carnea de peşte. Pentru stabilirea protecţiei şi bunăstării peştilor în unităţile de exploatare, s-a cercetat în principal calitatea apei (pH, metale grele, etc.). S-a constituit de asemenea o fişă de apreciere etologică, care va fi utilizată în cadrul etapelor următoare.   Apa, mediul de viaţă al peştilor, prezintă importanţă deosebită prin caracteristicile şi însuşirile ei, influenţând: durata de viaţă a peştilor pe glob, zonarea ecologică a speciilor, realizarea de nişe ecologice pentru anumite populaţii de peşti, evoluţia ihtiopatologiei, nivelul producţiei, salubritatea peştilor şi a produselor din peşte, inclusiv biosecuritatea alimentară pentru oameni.

Material şi metode

Din mai multe bazine ale unor ferme piscicole situate în zona Olteniţa s-au preluat probe de apă şi peşte. Din probele de apă au fost determinaţi parametrii fizico-chimici precum: pH-ul, azotaţii (N-NO₃^-), azotiţii (N-NO₂^-), amoniul (N-NH₄⁺), clorurile şi oxigenul dizolvat. Metodele pentru determinarea şi interpretarea rezultatelor au fost cele prevăzute în Legea 161/2005. Din probele de peşte (provenite atât din unităţile respective cât şi dintr-o unitate de tăiere) au fost determinate metalele grele (Pb, Cu, Hg); organocloruratele şi conţinutul în elemente radioactive. Stabilirea nivelului de metale grele din probele de peşte s-a realizat prin tehnica spectrofotometriei de absorbţie atomică. De asemenea, s-a executat şi examenul microbiologic din probele de peşte, evidenţiindu-se: numărul total de germeni (NTG), E. coli/g, Salmonella/25 g şi Listeria monocitogenes/25 g.

Rezultate şi discuţii

Evaluarea nivelului de bunăstare a peştilor nu poate fi conceput fără analizarea mediului de viaţă al acestora, respectiv apa bazinelor piscicole. Chimismul apei influenţează direct şi indirect peştii, prin inducerea unor stări patologice la aceştia, influenţarea evoluţiei bioagresorilor sau prin crearea de disconfort generator de stres. Parametrii fizico-chimici ai apei din bazinele piscicole – zona Olteniţa – sunt redaţi în tabelul 1. Analizând datele din tabel, se constată următoarele:

PH-ul apei în probele prelevate din bazinele aparţinând fermei Rasa se înscriu în valorile favorabile vieţii peştilor (respectiv între 7 şi 8), în timp ce pentru probele provenite din bazinele fermei Valea Argovei depăşesc limitele admise.  Valorile de pH al apei mai mari de 8 nu produc accidente prin efecte directe asupra peştilor, dar influenţează toxicitatea amoniacului şi a nitriţilor din apă. Reacţia apei condiţionează procesele fizico-chimice şi biologice din apă. Caracterul alcalin al apei acţionează prin iritarea peştelui, antrenând o hipersecreţie de mucus, hemoragii, leziuni cutanate şi branhiale şi accentuează starea de stres. Creşterea pH-ului poate să aibă loc ca urmare a aportului crescut de îngrăşăminte azotate în bazinele piscicole sau a conţinutului de sulfaţi, carbonaţi, nitraţi şi fosfaţi din apele piscicole.

Azotaţii din apă nu au fost detectaţi în probele provenite din bazinele fermei de la Valea Argovei, în schimb în apa bazinelor fermei Rasa, concentraţiile au depăşit limitele admise pentru clasa a V-a de calitate (categoria pentru cea mai poluată apă) de aproximativ 4 ori (3,1-3,9).

În ceea ce priveşte concentraţia de azotiţi, depăşirile faţă de normele prevăzute pentru clasa a V-a de calitate au fost de 4,5 ori în probele de apă prelevate din bazinele fermei de la Valea Argovei, nefiind detectaţi în probele de la ferma Rasa.

Parametrii fizico-chimici ai apei de suprafaţă


Locul prelevării probelor de apă Elemente determinate
Indicatori fizici Nutrienţi Ioni generali Regimul oxigenului
pH Azotaţi mg/dm3 Azotiţi mg/dm3 Amoniu mg/dm3 Cloruri mg/dm3 Oxigen dizolvat mg/dm3
Valea Argovei Bazin 1 8,62 0 1,37 0,16 137,77 4,2
Bazin 2 8,64 0 1,35 0,17 138,86 3,8
Rasa Bazin 1 7,72 59,68 0 0 172,11 3,6
Bazin 2 7,54 47,94 0 0 181,11 1,68
Limite admise
conform
Legii 161/2006 Clasa I 7-8 1 20 mg/l păstrăv,
80 mg/l crap 0,01 0,2 mg/l niv.
toxic peşte 0,2 Fond 7 Salmonicultură 4,5-10 mg/l
Crap 3-3,5 mg/l iarna,
5-5,5 mg/l vara
Clasa II 3 0,06 0,3 100 6
Clasa III 6 0,12 0,6 250 5
Clasa IV 15 0,3 1,5 300 4
Clasa V >15 >0,3 >1,5 >300 <4

Concentraţiile de amoniu s-au înscris în limitele admise pentru apa de categoria I de calitate (ape slab poluate). Substanţele azotate din apă patogene pentru peşti (nitriţi, nitraţi, amoniac) rezultă din descompunerea materiei organice moarte, prin reducerea azotaţilor şi azotiţilor prezenţi în apă, din diverse surse de poluare (folosirea îngrăşămintelor minerale sau organice) sau produşi de metabolism. În apă, amoniacul poate fi prezent sub formă moleculară, nedisociat (NH₃) sau disociat, sub formă de ioni de amoniu (NH₄⁺). Raportul dintre cele două forme de amoniac (disociat şi nedisociat) depinde de pH-ul şi de temperatura apei. Trecerea NH₄⁺ în NH₃ se realizează cu atât mai puternic, cu cât temperatura şi pH-ul apei sunt mai ridicate. Ionii de amoniu sunt netoxici pentru peşti, toxicitatea sărurilor de amoniu fiind dată de moleculele de amoniac. Disocierea este în funcţie de pH-ul apei, toxicitatea crescând proporţional cu mărirea pH-ului apei din cauza cantităţii mari de molecule nedisociate aflate în soluţie. NH₃ este toxic respirator şi nervos, pătrunde în sângele peştelui prin epiteliul branhial, apoi se localizează la nivel cerebral, determinând simptomele nervoase. Azotaţii sunt substanţe azotate ce însoţesc nitraţii şi amoniacul din apele de suprafaţă. Se găsesc într-o concentraţie mai mică, datorită instabilităţii lor pronunţate, fiind uşor oxidaţi sau reduşi pe cale chimică sau biochimică. Azotiţii iau naştere din degradarea materiei organice moarte în condiţii de anaerobioză sau pot rezulta din reducerea azotiţilor. Nitriţii pătrund în corpul peştilor prin penetrarea branhiilor, datorită moleculelor de clor din apă. Ajunşi în sânge, nitriţii sunt legaţi de hemoglobină, astfel crescând concentraţia de methemoglobină, reducându-se transportul de oxigen în organismul peştilor. Apare în consecinţă colorarea brună a branhiilor şi sângelui.  Când 70-80% din cantitatea de hemoglobină este blocată în methemoglobină, peştii devin apatici, nu se mai pot orienta, nu reacţionează la stimuli, au respiraţia accelerată şi mor prin asfixie. Cu cât înaintează în vârstă, peştii devin mai sensibili la concentraţii mari de nitriţi din apă. Traversarea branhiilor de către ionii nitriţi este influenţată pozitiv de prezenţa clorurilor în apă. Nivelul maxim admis de nitriţi în apă care să protejeze peştele de efectele toxice anterior menţionate ale acestora trebuie să fie sub 0,2 mg/l NO₂^-. În cercetările noastre, s-au observat depăşiri de 6,85 ori faţă de limita maximă admisă (o,2 mg/l). Nivelul maxim admis de azotaţi în apă trebuie să fie sub 20 mg/l în cazul culturilor de păstrăvi şi sub 80 mg/l pentru cele de crap.

Concentraţia clorurilor din apă a înregistrat depăşiri faţă de limita admisă prevăzută pentru apele de clasa a II-a de calitate de 1,4 ori în apa probelor provenite din Valea Argovei şi de 1,8 ori din cea a bazinelor de la Rasa. Este important a se monitoriza raportul azotiţi/cloruri în apă, pentru a estima concentraţia de nitriţi ce asigură supravieţuirea peştilor. Acest raport trebuie să fie în bazinele de păstrăvi în jur de 17, iar în bazinele cu celelalte specii de peşti în jur de 8.

Oxigenul dizolvat din apă este un factor chimic foarte important, care condiţionează viaţa peştilor, facilitează mineralizarea substanţelor organice, influenţează fotosinteza florei şi microflorei acvatice, influenţează metabolismul, asimilaţia şi toxicitatea unor compuşi din apă. Analizând valorile oxigenului dizolvat din tabelul nr. 1, se constată că apa din care s-a determinat se înscrie în clasele IV şi V de calitate, iar în ceea ce priveşte utilitatea ei, este favorabilă exploatării crapului. Concentraţia oxigenului din apă depinde de temperatura şi claritatea apei. Factorii care duc la scăderea O₂ din apă sunt: temperatura crescută a apei, turbiditatea mare, cursul lin al apei, gradul de înflorire a apei, presiunea scăzută, poluarea apei cu petrol, detergenţi, prezenţa gheţii şi adâncimea apei. Concentraţia mică a oxigenului din apă duce la creşterea ritmului respirator al peştilor, pierderea echilibrului, aglomerarea lor la suprafaţa apei, asfixia, asimilarea slabă a hranei. Oxigenarea slabă a apei constituie factor de stres pentru peşti, aceştia prezentând anorexie, hipoxie, se aglomerează în locurile unde curentul de apă este mai puternic, pipează apa (respiră la suprafaţă), îşi accelerează ritmul respirator şi poate apărea moartea (mişcări spasmodice ale peştilor ce alternează cu stare de calm). Cerinţele peştilor faţă de conţinutul de oxigen din apă variază cu specia, vârsta, momentul fiziologic, starea de sănătate, performanţele de creştere. Limitele prevăzute pentru salmonicultură sunt minim 4,5-5,5 mg O₂/l şi maxim 9,3-10,0 mg/l; iar pentru ciprinicultură minim 3,0-2,5 mg O₂/l iarna şi 5-5,5 mg O₂/l vara.

RECOMANDĂRI privind calitatea apei destinată exploatării peştilor: – refacerea sistemului tampon al apei prin administrarea de var nestins pe platforma umedă a heleşteelor; – recircularea periodică a apei; – evitarea vegetaţiei în exces; – evitarea administrării în mod necontrolat a îngrăşămintelor minerale, a celor organice, precum şi a furajării excesive; – menţinerea pH-ului apei la valoarea neutră prin administrarea de clorură de var (1 g clor activ/m³ de apă) de 2-3 ori în perioada mai-iulie şi de var nestins măcinat (doză 150-200 kg/ha) de 1-3 ori pe lună sau var stins, împrăştiat uniform în bazinele cu peşti; – asigurarea unei concentraţii optime de oxigen.

Valorile medii ale metalelor grele şi organocloruratelor din probe de peşte



Locul prelevării
probelor de apă Indicatorii determinaţi
Pb
mg/kg Cd
mg/kg Hg
mg/kg Organoclorurate
mg/kg
Valea Argovei Bazin 1 nedetectat 0,020 0,040 nedetectat
Bazin 2 nedetectat 0,018 0,032 nedetectat
Rasa Bazin 1 nedetectat nedetectat nedetectat nedetectat
Bazin 2 nedetectat nedetectat nedetectat nedetectat
Limite admise conform Ordinului ANSVSA 97/2005 0,010 0,005 0,001 0,00

Analizând datele din tabel, se constată că plumbul nu a fost detectat în niciuna din probele de peşte prelevate. Cadmiul detectat în probele de peşte a înregistrat depăşiri ale limitei admise (0,005 mg/kg) în probele prelevate în cele 2 bazine ale fermei de la Valea Argovei. Depăşirile au fost de 3,6 ori în primul bazin şi de 4 ori în bazinul al doilea. Plumbul şi cadmiul se asociază cu sedimentul, sunt labile şi prezintă o mare disponibilitate de a fi preluate de peşti. Din apă se absoarbe de 3-10%, iar prin respiraţie 40-50%. Plumbul pătrunde lent în organism şi se distribuie în oase (40-50%), în ficat (22%), rinichi (11%). Ionii de plumb se fixează împreună cu ionii de calciu în oase, producând tulburări plastice şi funcţionale ale măduvei hematoformatoare, soldate cu apariţia de hematii cu punctaţie bazofilă. Peştii preiau cadmiul fie direct din apă, fie din hrană. Preluarea din apă a cadmiului se realizează prin absorbţie la nivelul membranei celulare şi se concentrează în organele de detoxifiere ale peştelui. Ionul de cadmiu ajuns în organism inhibă enzimele sulfhidrice, inhibă colinesteraza, afectează enzimele implicate în metabolismul glucidic şi întregul proces de glicoliză. Cadmiul are acţiune cancerigenă. Peştele este mare acumulator de cadmiu, ajungând uneori până la 0,15-3 ppm. Concentraţia de mercur din probele de peşte a depăşit limita admisă în probele prelevate din bazinul nr. 1 din Valea Argovei de 40 de ori, iar în bazinul nr. 2 de 32 de ori. Nu a fost detectat mercur în probele de peşte provenite din exploataţia piscicolă Rasa în nicio probă, indiferent de bazinul din care proveneau probele de peşti. Mercurul ajunge de obicei în apă sub formă elementară sau sub formă de săruri anorganice. Se absoarbe pe particule de sediment organic şi rămâne legat de acestea până ce peştii îl consumă. Ingestia mercurului este urmată de biotransformarea acestuia în metil-mercur (moleculă liposolubilă) ce traversează uşor membranele celulare şi se acumulează în ţesuturile peştilor. Depunerea directă a metil-mercurului pe branhiile peştilor este favorizată de pH-ul scăzut. La examenul microbiologic al peştelui, s-au determinat: NTG, E. coli, Salmonella, Listeria monocitogenes. Toate determinările au fost negative, ceea ce demonstrează starea bună a apei sub raport microbiologic.

Concluzii

1. PH-ul apei este neutru, favorabil vieţii peştelui în apa din ferma piscicolă Rasa şi uşor alcalin în cea din ferma Valea Argovei.

2. Azotaţii au înscris apa din bazinele fermei piscicole Rasa în clasa V de calitate.

3. Azotiţii au depăşit de 4,5 ori limitele admise pentru clasa V de calitate a apei în ferma piscicolă Valea Argovei şi de 6,85 ori limitele prevăzute pentru peşti.

4. Concentraţiile de amoniu se înscriu în limitele admise pentru apele din clasa I de calitate.

5. Clorurile din apă au depăşit limita admisă pentru clasa a II-a de calitate în apa din ferma Valea Argovei de 1,4 ori şi de 1,8 ori în cea din bazinele fermei Rasa.

6. Oxigenul dizolvat înscrie apa în clasele a IV-a şi a V-a de calitate, ca atare aceasta este favorabilă exploatării crapului.

7. Metalele grele determinate din probele de peşte au înregistrat depăşiri la ferma Valea Argovei: respectiv cadmiul de 3,6-4 ori şi mercurul de 32-40 ori.

8. Examenul microbiologic al peştelui la toate probele a fost negativ.